Dorothy simțise tensiunea dintre ei doi de câteva zile. Privirile timide, aruncate pe furiș , din spatele calculatoarelor din birou, zâmbetele încrâncenate când se întâlneau pe hol…pur și simplu, acel sentiment că ceva semnificativ avea să se întâmple. Și se întâmplă mai repede decât se aștepta.
Era sfârșitul programului. Ca deobicei, Dorothy salutase pe toată echipa cu o politicoasă bucurie, care voia să zică: „Ce efort frumos am depus azi împreună!”, dar însemna, de fapt: „Ce bine că s-a terminat!”. Se strecură afară din birou, pe hol, unde exista o colecție de pantofi de stradă – ceva regulă ecologică, anti-bacterie, însușită pentru teambuilding și un sentiment de familiaritate pentru angajați, o regulă pe care Dorothy nu o înțelegea și care i se părea de-a dreptul prostească.
Ajunsese destul de repede cu un picior între papucii confortabili și pantofii de stradă când el veni după ea. Întâmplarea făcea ca ea să observe mersul lui păgubaș și ezitant de când ieșise pe ușă. Dorothy se îndreptă de spate, făcu un gest amuzant spre efortul ei de a se încălța și zâmbi prostește. El îi zâmbi înapoi și începu să își frângă degetele:
-Ai făcut o treabă foarte bună azi, Dorothy! El îi spuse cu un ton puțin prea entuziasmat.
Dorothy îi zâmbi ezitant înapoi și își aranjă părul lung ce îi venise în față într-un mod enervant în timp ce se încălța și care o făcu să se înroșească și să se enerveze și mai tare pentru că bănuia, nu, știa că arată ridicol! Cum ea nu zicea nimic, el continuă cu o suspinare adâncă:
-Știi…s-a întâmplat ceva cu proiectul la care lucrezi…
-Ok.., spuse Dorothy simțind că trebuie să îl încurajeze.
-S-a finalizat! El râse forțat.
-Oh..; Dorothy știa unde avea să se ajungă. Atitudinea lui de șef-lider prietenos care nu vrea să își distrugă emoțional angajații o scotea din sărite. Plus, era cu un an mai MIC decât ea. Toată prefacerea asta îi înroșea obrajii și mai tare. Își aranjă hanoracul și se pregăti să plece. Dar el, prevăzând intenția ei își desfăcu brațele și exclamă:
-Hai să discutăm puțin, să stăm jos!
-Sigur..; Dorothy se strecură pe un scaun mic de la masa din holul de primire și el se așeză pe scaunul din față. Era prea aproape de ea.
-Deci..; începu el.
Ea nu mai suportă:
-Am înțeles…nu mai aveți nevoie de mine! Dorothy zâmbi larg, plesnind aerul cu palma de parcă nu ar fi mare lucru.
-Of, nu pune problema așa! Ne-ai făcut niște schițe extraordinare, doar că noi, acum, la sfârșit de proiect, ne-am dat seama că avem nevoie de ceva mai rapid, știi, nu neapărat de calitate. Conținut, conținut, conținut! Și zâmbi…
Dorothy trase aer în piept:
-Mda..înțeleg! Marketing, ce să faci! Încercă să zâmbească.
-Hey, poate că asta e o oportunitate să te axezi pe ceea ce te pasionează…ce ai de gând să faci de aici? Stilul acela de preocupare falsă îi ridica lui Dorothy părul pe spinare.
-Tocmai asta…să mă axez pe ceea ce mă pasionează…cum ai spus! Dorothy forță un zâmbet. Aa…chiar trebuie să plec…pierd autobuzul, dar…; Se ridică și îi întinse mâna: Mulțumesc pentru oportunitatea de a lucra cu voi și mult succes!
El, fostul ei șef, cu un an mai MIC decât ea și o firmă de publicitate făcută în trei prieteni, obsedați de jocurile video și mult prea implicați în orice organizație non-guvernamentală, îi strânse mâna cu ambele palme, transpirate de emoție și cu un zâmbet larg, tâmp:
-Mult succes ție! Ești o persoană curajoasă!
Dorothy zâmbi:
-Mulțumesc! O zi frumoasă!
Și în salutul lui cu palma sus în aer, acompaniat de un zâmbet larg, fals, Dorothy ieșea din mica clădire cu pași repezi. Abia când ajunse în stradă, inspiră adânc, mulțumită! Se încruntă în următoarea secundă. O durea umărul îngrozitor pentru că timp de cinci luni își purtase laptopul zilnic deși i se promisese la începutul jobului că avea să primească un laptop din partea firmei. Of, trebuia să fi văzut asta…toate semnele erau acolo…au angajat-o de curând pe fata cea nouă…căruia a trebuit să îi explic tot programul…să îi fac training…atâtea semne! Nu am avut timp să caut alt job! Cu toate astea, nu se simțea prea afectată de pierderea jobului. Din contră, avea un sentiment de libertate proaspătă ce îi făcea să pară întreaga zi ploioasă un miracol, o binecuvântare!
Până la stația de autobuz, sentimentul i se schimbă de câteva zeci de ori, din fericire în îngrijorare. Se va întâmpla exact ca înainte: familia o va judeca pentru lipsa de angajament, pentru comportamentul neprietenos, pentru refuzul de a încerca să păstreze un job. În plus, va trebui să revină la regimul de austeritate, cu puține ieșiri în oraș și, și mai puține rezervări la localuri. Când ajunse acasă, dădu vestea îngrozitoare cu un ton extrem de supărat și deznădăjduit și apoi, fără să mănânce, reîncepu aventura de căutare a unui loc de muncă. Își propuse, pentru liniștea părinților ei, să aplice la zece joburi pe zi. Când atinse norma de zece aplicări, se prăbuși pe canapea cu ochii țintiți în tavan. Îi venea să plângă. Se enervă pe slăbiciunea proprie și închise ochii. Adormi numaidecât.
Pe ecranul laptopului, apăru o notificare urgentă.