Era penultima locație la care James voia să mergem pentru a înțelege viziunea lui asupra pieței; dualitatea modernitate-tradiție, superficial-esențial, nou-vechi. De mai bine de trei ore îi ascultam filozofia asupra vieții și deși mă roase limba să îl combat în cel puțin douăzeci de puncte, îmi mușcam limba – clientul știe cel mai bine. Sau nu, citându-l pe Nietzche.
Eram prea ocupată să iau notițe. Câteodată le verifica și el să se asigure că înțelegeam ce trebuie din pălăvrăgeala lui. Am intrat în biserică și spre surprinderea mea a vrut doar să ne așezăm pe bănci și atât. Nicio vorbă, nicio cugetare, cel puțin nu împărtășită. Stătea și se uita spre altarul enorm, construit din lemn. Ok! Hai să încerc și eu. M-am uitat în jur. Erau doi oameni care lucrau în biserică, aranjau ceva pe acolo. M-am uitat înainte la altarul decorat cu icoane și episoade din viața sfinților. Nu eram practicantă dar începeam să mă cutremur la solemnitatea caldă din interiorul bisericii. Parcă citindu-mi gândurile, James șopti:
-Suntem mici, nu? Îmi zâmbi obosit. Dar contăm! Adăugă vesel.
Când părintele apăru în încăpere, James se ridică și merse spre el zâmbind:
-Părinte Manuel!
-James, nu te-am mai văzut de ceva vreme! Ai fost plecat?
-Da, m-am întors de curând! Ea e Lara, partenera mea.
Poftim?! Gândurile îmi urlau în creier ca acel clopot imens în turla bisericii! M-am ridicat de pe bancă și mi-am închinat politicos fruntea spre părinte. Părintele zâmbi, apoi se întoarse către James:
-Mă bucur că ești bine! Vă ajut cu ceva?
-Dacă nu vă supără să îi povestiți Larei puțin despre istoria bisericii?
-Cum să nu!
Părintele Manuel îmi făcu semn să mă apropii. M-am apropiat. M-a luat părintește de umăr:
-Îmi pare bine că există cineva să îi poarte de grijă lui James! Acum, hai să îți spun, nu despre construcția asta, ci despre ce există în ea, adevărata Biserică, oamenii ce vin de sute de ani aici și se închină – –
Și așa începu o lecție de istorie, chiar plăcută, de 30 de minute. Singura problemă era că probabil nici eu și nici părintele nu am înțeles bine locul meu în existența lui James. Am decis să dau uitării momentele ciudate și să îmi văd de notițe.
După ce am părăsit biserica, James a decis să luăm prânzul pentru a lăsa informația să dospească în creier – exact cuvintele lui. A ales un bistro cu o atmosferă vintage și separatoare pentru mese, un loc pe placul meu – urăsc să mănânc în locuri aglomerate unde toată lumea își suflă în mâncare sau ceafă. În timp ce își dădea haina jos să o aranjeze pe scaun, spuse zâmbind larg:
-Ar mai fi o locație pe care vreau să ți-o prezint. Apartamentul meu.
M-am făcut stană de piatră. Cum își permite să bănuiască, să suspecteze, că eu – EU m-aș compromite așa de ușor? Îmi era clar cu ce fel de femei era obișnuit. Un val de furie îmi trecu prin tot corpul la imoralitatea sugestiei și mai mult, la faptul că acolo, în lume, existau întradevăr fete și femei care se lăsau foarte ușor, care în schimbul unui pahar de vin sau o cochetărie aruncată în vânt erau dispuse să se ducă la un bărbat acasă. Furia mă țintuia pe scaun incapabilă să fac un gest. Se așeză în fața mea și continuă:
-Spun „al meu”, dar … E un apartament vechi, pe două etaje, arhitectură mediteraneană, un maisonette perfect. Vreau să-l cumpăr luna viitoare și cred că s-ar potrivi de minune cu produsul nostru. Până la urmă vrem să vindem unități de încălzire hi-tech dar care pot fi folosite și în clădiri vechi! James zâmbi la sfârșit cu mai multă energie, încurajat de planul lui măreț.
Eu mă uitam la el rușinată. Era logic, ce zicea, până la urmă. Prejudecata era a mea. Sărisem la concluzii pripite și astfel l-am jignit și pe el, și pe alte femei cu gândul că eu aș fi mai superioară. Îmi dăduse o lecție subtilă despre vârful nasului. Totuși, ideea unui maisonette mi se părea incredibilă, puteam chiar organiza o lansare a produsului acolo! Am început să îmi revin după ce chelnerul a preluat comanda și am îndrăznit să îi povestesc despre ideea mea de lansare, până la urmă să vinzi centrale termice și boilere nu era cea mai creativă plajă de explorat.
La sfârșitul zilei, când am ajuns acasă, capul îmi vâjâia de idei și analize. Uitasem până să și răspund mesajelor Katrinei care avea o problemă cu Thomas. I-am recitit mesajele, întinsă pe canapea și parcă acum mă enerva mai tare ca niciodată că Thomas aleargă de atâția ani după Katrina și ea nu-l bagă în seamă. Îmi venea să o cert (prin mesaje, desigur) ca să îi deschid ochii. Dar tocmai învățasem în acea zi să nu mă cred superioară altora sau să cred că eu aș putea să trăiesc mai corect ca ei.
