Stăteam la birou, în fața calculatorului. Stăteam și mă uitam la ecranul gol exact de cinci minute. Partea bună când ești în echipa de creație este că lumea te lasă în pace – trebuie să ai libertate în procesul de creație. Am deschis totuși schița produsului și mă holbam gândită ca și cum îmi forțam toți neuronii să creeze povestea din spatele produsului. De fapt, mă gândeam unde am greșit în viața mea amoroasă. După ce date-ul a eșuat cu tipul din autobuz, m-am aruncat într-o introspecție adâncă – revizuirea inimii și deciziilor ei proaste. Pe tipul simpatic din autobuz, care e atât de nesimțit încât să tragă clapa la un date minuscul de mâncat sandwich-uri în pauza de prânz, l-am mai văzut după vreo două zile de la marele eșec. S-a uitat la mine puțin vinovat. I-am zâmbit fără regrete deși în sinea mea voiam să îi dau o palmă cu avânt din cealaltă stație de autobuz, dar trebuia să îmi păstrez demnitatea și superioritatea – un zâmbet vesel! și trei zile de depresie.
Azi era a patra zi.
Tot uitându-mă pierdută la ecranul luminos, am auzit o ușoară forfotă în holul etajului. După câteva secunde parcă mi-a ajuns la nări un parfum de bărbat și prin fața ușilor de sticlă a trecut noul nostru client – partenerul meu de alergat, tipul perfect de care mă băteam uneori prin oraș fix când arătam mai deplorabil. M-am întins să-l văd mai bine. Doamne, are un corp – înalt, umeri nu foarte lați dar bine proporționați, parcă e rupt din filmele de Crăciun! Și ce posterior în pantalonii aceia de stofă…; nu, lumea e incorectă sau Jim Carrey chiar e Dumnezeu, altfel nu înțeleg cum lasă pe lume un astfel de bărbat…și o femeie ca mine…
Am oftat lung și m-am ascuns iar după calculator.
Îl cheamă Adam – prima creație a Divinității! Glumesc…îl cheamă, de fapt, James. James Williams. Cu siguranță l-ar putea juca pe Bond. E un șaten închis proaspăt, cu fire sănătoase ce se răsucesc ușor la vârfuri cât să vrei să îți treci degetele prin părul lui și . . .