„De când scrii?”
Teoretic, simt că scriu de când am apărut pe lume. Practic, după ce am învățat să fac bastonașe. În realitate, de la prima compunere scrisă la școală. Atunci mi-am dat seama că varianta de „lume” creată de mine era mult mai interesantă. Binele învingea Răul, iubirea dăinuia sau era recompensată, puteam să întâlnesc cowboy, mafioți, fantome, contese sau oameni ca mine.
Se trage din familie…
Mama scria poezii. Tata, și poezii și povești. Fratele scria pentru revista școlii. Povestea scrisă de el, la școală a avut cel mai mare impact asupra mea. Era o poveste despre o casă bântuită. Îmi aduc și acum aminte. Un grup de copii (de vârsta fratelui meu de atunci, 10-11 ani?) s-au aventurat într-o casă bântuită. Unul dintre ei a început să urce scările vechi. Se auzea un cârâit înspăimântător.
Habar nu am dacă așa era scrisă povestea, dar scena de mai sus mi-a rămas în minte. Și acum mă trec fiorii. Aud, după atâția ani, zgomotele unei case bântuite. Aștept să apară fantoma.
Arta e terapie
Tot ce ține de creație este terapie. De ce? Ai o energie metafizică nestăpânită. Dacă nu consumi acea energie, ajungi să te comporți ca un nebun. Devii invidios și mânios. Energia metafizică e ori talent, ori chemare. E necesar să o transpui în ceva material, în exterior. Dacă nu, devine boală.
Scrisul e de când lumea. De atunci scriu și eu.
Când m-am decis să public? Asta e altă poveste.