Cea mai râvnită tematică de poveste este iubirea. Unii scriitori au reușit să creeze modele eterne de iubiri, alții și-au disecat viața proprie pentru a da cititorului o poveste de iubire. Cert e faptul că majoritatea scriitorilor sunt cunoscuți pentru freamătul niciodată satisfăcut al iubiriilor din mintea lor. Cert e că indiferent ce au vrut să scrie, printre rânduri s-a strecurat dacă nu iubirea, umbra ei. De ce trebuie să ai o poveste de iubire în orice scriitură?
În vremurile de cercetare intelectuală asiduă (când mă uitam des la desene animate) dădusem peste un personaj. Un scriitor. Misterios, tânăr, bogat (clar, doar în filme se întâmplă, auzi, scriitor bogat), scotea best-seller peste best-seller, dar trăia retras, plictisit de ce avea omul real să îi ofere. Era un romancier care scria melodrame violente. Printre momentele însângerate găsea întotdeauna loc și pentru iubire. Spunea că „iubirea nu e totul”. Nu înțelegeam atunci care e, de fapt, piesa de rezistență în povestea lui – iubirea sau aventura personajului? Mi se părea ipocrit.
Dacă e să mă uit, în spate, la toate încercările de povestiri pe care le-am scris, indiferent de tema principală, se strecura și iubirea sau vreo referință la ea.
Nu poți despărți Omul de Iubire
Nu sunt un autor de romanțe. M-ar plictisi îngrozitor să scriu un roman în care singura traiectorie a personajului este iubirea.
Marea înălțime în romanele de dragoste a fost atinsă, cred cu tărie, de clasici – Jane Austen. Ce există acum pe „piață” sunt niște reciclări ieftine ale unor tipologii create de către clasici. Nu știu de ce. N-or mai fi având scriitori sensibilitatea necesară. Poate n-or mai fi oameni care să se păcălească în iubire.
O primă întâlnire la o petrecere aruncată de vecini, unde el cu prietenul lui cel mai apropiat să povestească discret despre afișările feminine din seara respectivă versus un prim ”Salut” online.
-Haide, Darcy-îi spuse-te rog, vino. Nu pot să sufăr să te văd stând deoparte, singur, în felul acesta stupid. Ai face mult mai bine să dansezi.
-Nici nu mă gândesc. Știi cât detest acest lucru, afară doar de cazul când îmi cunosc foarte bine partenera. Într-o adunare ca aceasta mi-ar fi insuportabil. Surorile tale sunt angajate și în tot salonul nu există o altă femeie cu care să pot dansa fără ca asta să însemne o pedeapsă pentru mine.
-N-aș putea fi atât de mofturos ca tine, exclamă Bingley, pentru nimic în lume! Pe cuvântul meu, n-am întâlnit în viața mea atâtea fete drăguțe ca în seara asta; și câteva dintre ele, vezi, sunt neobișnuit de frumoase.
-Tu dansezi cu singura fată frumoasă din această încăpere, spuse domnul Darcy, privind-o pe cea mai mare dintre domnișoarele Bennet.
-Oh! Este făptura cea mai frumoasă pe care am văzut-o vreodată! Este, însă acolo, chiar în spatele tău, una dintre surorile ei care-i foarte drăguță, și cred, foarte plăcută. Te rog, dă-mi voie să-i cer partenerei mele să i te prezinte.
-Despre care vorbești? Și, întorcându-se, o privi o clipă pe Elizabeth, până ce, întâlnindu-i privirea , își plecă ochii. E acceptabilă – răspunse cu răceală-dar nu destul de frumoasă ca să mă tenteze pe mine și, în momentul de față, nu am poftă să dau atenție tinerelor domnișoare neglijate de alți bărbați.
Câteva capitole mai târziu…
Darcy veni în fața ei și, foarte tulburat, începu astfel:
-Zadarnic m-am luptat. N-am reușit. Sentimentele mele nu s-au lăsat învinse. Trebuie să-mi îngăduiți să vă mărturisesc admirația și dragostea mea arzătoare.
Uimirea lui Elizabeth fu de nedescris.
(Mândrie și prejudecată, Jane Austen)
Nu are rost să redau acum o conversație între doi prieteni despre femeile din club sau vreo declarație de dragoste spusă acum de vreun bărbat unei femei. Totuși, ficțiunea e ficțiune, realitatea e realitate. Însă, ficțiunea spune ceva despre realitatea pe care încearcă să o redea. Iubirea portretizată acum în cărți e redusă la multe scene erotice, înșelat și amăgiri. Da, e realitatea.
Atunci, scriitorii se supun – creează povești de amor cu care cititorul se poate asocia. Nu o să scrii acum despre respect, fidelitate și revoltă sufletească. Nici despre o tulburare profundă care te macină, deoarece nu știi dacă în toată bogăția ta ești demn de o femeie simplă dar extrem de complexă în interior. Îți pierzi cititorul.
Cititorul nu a trăit așa ceva. Nu în zilele acestea.
Cititorul/cititoarea știe că i-a scris cineva pe net, i-a dat cu seen; relația dintre ei s-a consumat în trei zile. Nu se cunosc, de fapt. De abia se salută pe stradă, după ce s-au culcat trei nopți împreună. Și atunci, scrii „50 de umbre ale lui Griuțu’”, „Zona Crepusculară cu vampiri strălucitori”, „Nimfomaniaci și alte peripeții”. Aceste povești au prins la sute de mii de cititori internaționali. În zilele noastre.
Restul citesc Sophie Kinsella. Sper că din ce în ce mai mulți vor citi Sophie Kinsella. Este o autoare de povești de dragoste, ușor de consumat, hazlii și care mai poartă ceva din generația Austen.
Nu poți să scrii o carte fără iubire pentru că ar însemna să scrii o carte fără oameni
Pomenești despre iubire, cititorul se așează mai bine în jilț. Așteaptă. Vrea să vadă – îi frângi inima și tu sau îl lași cu fluturi în stomac. De cealaltă parte a cărții, stă un magician. Scriitorul poate prin Cuvânt, un mare dar de la Dumnezeu, să creeze lumi, oameni, emoții, absolut tot pentru cititorul său.
Acest magician, însă, pierde controlul în fața iubirii.
Povestea din carte este creată de scriitor, dar momentele de iubire din poveste sunt scrise de Omul din scriitor. În punctul acela, când scrie despre iubire, fie doar o amintește sau îi închină patru capitole, scriitorul e doar Om.
Fie că a simțit iubire, fie că îi lipsește iubirea, Omul din scriitor își descrie acolo propriul război cu Ea. E posibil ca singura bucată reală din poveste să fie ceea ce simte scriitorul despre iubire. Așa te judecă și cititorii – își fac o impresie despre tine ca om în funcție de ce ai scris despre iubire.
Astfel, când scriitorul întâlnește iubirea devine om. Atât.