Doctorul
Florina A. Bereschi
Despre carte
O carte despre suferința necunoscută stetoscopului ori bisturiului: epuizarea sufletului. Personajele principale – doctorul Marc, un tânăr medic încrezător în rigoarea științei, și Victor, un om care trăiește fără orizont – sunt prinse într-un dans subtil al dialogului între empirism și metafizică.
Marc, devotat rațiunii, își găsește echilibrul în diagnostic și terapie. Victor îl forțează să admită că nu toate formele de suferință pot fi cuantificate. Există, așadar, și o boală de moarte: vidul existențial. În fața neputinței de a trăi o viață plenară, Marc se predă și vorbește cu un preot, precum Ivan Karamazov aflat în fața Avvei Zosima.
Romanul nu cade în capcana tezismului religios. Nu propune soluții simpliste, ci descrie, cu talent literar și finețe psihologică, un impas existențial. Cartea Florinei Bereschi cartografiază spațiul invizibil al traumelor sufletești. Pentru omul dezvrăjit al modernității târzii, iată o lectură necesară și tămăduitoare.
Mihail Neamțu
Ploaia cădea greu peste noapte. Tropăia dincolo de ferestre cu stropi mari, asurzitori precum gloanțele unei mitraliere supra-încălzite. Spitalul răsuna cu o muțenie adâncă, ruptă uneori de rugăciuni șoptite, un geamăt amuțit și un licăr de lumânare frântă.
Privește înăuntru
1
Ploaia cădea greu peste noapte. Tropăia dincolo de ferestre cu stropi mari, asurzitori precum gloanțele unei mitraliere supra-încălzite. Spitalul răsuna cu o muțenie adâncă, ruptă uneori de rugăciuni șoptite, un geamăt amuțit și un licăr de lumânare frântă. Era anul 1930 timpuriu, nesigur, cu urme încă regretate din trecut. Domnea ceva lânced, ca o boală care se pregătea să erupă, deși o parte din țara germană era cuprinsă de vitejie și arunca semeț lozinci care să tulbure vechiul continent. Iar, cealaltă jumătate își ducea viața de zi cu zi într-o nepăsare adâncă, mai mult aiuriți decât vii.
Marc stătea acoperit în halatul alb, purtat de două zile și asculta stropii cum se prelingeau pe geamul rece. Din când în când un vuiet puternic izbea lemnul scorojit, umezit, și-i fura doctorului o încruntare. Fotoliul pe care stătea era doar o amăgire pentru corpul care gemea să adoarmă. Asculta. Nu era un sunet plăcut. Prevestea și nu de bine.
Își trase brațul de pe ochi și se ridică. Își aranjă
după gât stetoscopul și ieși din cameră. Pe hol se întâlni cu asistenta, ușor speriată.
– Ah, domnule doctor! Acum veneam după dumneavoastră.